Am cautat iubirea

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă ca pe un cer de cântec în lumea de dureri. Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă. Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri. Am căutat iubirea ca patrie voioasă ca pe-un pământ edenic de pace troienit, să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!” Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit. Am căutat iubirea ca pe un cer al firii. Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic, să sorb din cupa lumii nectarul fericirii. Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic. Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară, am întâlnit în cale deodată un drumeţ. Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară, o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ. Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri, lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald. Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri, vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald. Şi totuşi în privire avea un cer de taină cum n-am văzut în lume în ochii nimănui. Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă, căci mult prea grea era povara Lui. M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă să aflu ce comoară în sarcină a strâns. Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă, când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns. Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă, un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri. Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi. -Dar unde duci străine povara Ta ciudată, povară de osândă sub care-atât Te-apleci? am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă: -Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci… -Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea, dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt? -Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea… -Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…