Arme de distrugere in masa

Inventie diabolica a mintii umane, armele de distrugere in masa sunt dispozitive de lupta destinate distrugerii unei forte mult superioare a inamicului cu munitie cat mai putina din partea agresorului.

Fara exceptie aceste arme de distrugere in masa afecteaza, uneori ireversibil, mediul inconjurator ducand la grave dezechilibre ecologice.  Putem spune ca dorinta omului de a infrange un dusman mult superior, cu cat mai putin efort, se pierde in negura timpului. Este suficient sa ne amintim vasele cu apa clocotita sau cu untdelemn incins aruncate din turnurile cetatilor de catre aparatorii acestora sau cu ajutorul catapultelor, ca sa avem o imagine cat de cat a acestei dorinte. Mai mult, niste versete din Vechiul Testament (Biblia) care se refera la distrugerea unor cetati de pe malul Marii Moarte, Sodoma si Gomora, descriu interventia divina printr-un tablou ce seamana izbitor cu folosirea unor arme de distrugere in masa, inexistente la acea vreme.("…Iar Domnul a slobozit apoi peste cele doua cetati ploaie de pucioasa si foc…").
Armamentul de distrugere in masa a fost dezvoltat in principal in trei directii:
-Arme nucleare (A) , -Arme biologice (B)-Arme chimice (C)
Armele biologice
Constau in microorganisme (bacterii si virusi) a caror virulenta si contagiozitate au fost mult sporite prin procedee de laborator, astfel facandu-i rezistenti la tratamentul obisnuit. Aceste culturi microbiologice sunt apoi folosite ca atare, pentru contaminarea surselor de apa, depozitelor de hrana sau a terenului (prin pulverizarea de aerosoli) care urmeaza sa fie traversat de trupele inamice, sau sunt inoculate pe diverse organisme – vector (purtatori) – insecte parazite (purici, paduchi, plosnite), rozatoare (sobolani, soareci). Inocularea pe organisme – vector face si mai dificila munca de decontaminare, deoarece sunt alese animale care se reproduc foarte repede, urmasii fiind si ei contaminati, la randul lor. Animalele – vector sunt apoi lansate in containere in spatele liniilor inamice si lasate in libertate. Decontaminarea in acest caz consta in dezinsectia si deratizarea zonelor contaminate, iar in cazul contaminarii depozitelor de hrana sau a surselor de apa, incinerarea alimentelor si evitarea folosirii surselor de apa contaminate. Trupa contaminata trebuie atent izolata iar masurile de dezinfectare trebuie sporite la maximum. Tratamentul se supravegheaza atent de catre medic.Armele chimice
Consta din substante obtinute de cele mai multe ori in laborator, care, functie de structura lor actioneaza diferit asupra organismului uman. Folosirea armelor chimice se practica din cele mai vechi timpuri (ne amintim din lectiile de istorie ca , in retragerea lor catre munti din calea hoardelor migratoare, romanii, la indemnul domnitorilor lor, otraveau fantanile), totusi nasterea atacurilor folosind munitie chimica s-a produs in secolul trecut, pe timpul primului razboi mondial (1914 – 1918), cand trupele germane au folosit impotriva combatantilor francezi clorul, gaz de culoare galben – verzuie, mai greu ca aerul, cu efect iritant si sufocant asupra omului. Mai tarziu, in cadrul aceluiasi razboi, germanii au folosit, in batalia de langa localitatea Ypres, si o alta substanta, cu efect vezicant asupra pielii, care a fost initial denumita gaz mustar, apoi fiind cunoscuta sub denumirea de iperita. Dupa efectul pe care-l produc asupra omului, substantele chimice de lupta se impart in:
- Substante chimice neuroparalitice: ex. sarinul.
- Substante chimice vezicante: ex. iperita
- Substante psihochimice: ex. LSD
- Substante chimice sufocante: ex. clorul
- Substante chimice iritante: ex. acetofenona
Substante chimice neuroparalitice blocheaza transmiterea influxurilor nervoase de la creier la organele efectorii, producand paralizia muschilor care asigura deplasarea, dar si a celor respiratorii precum si a muschiului cardiac. Moartea survine ca urmare a sufocarii in scurt timp de la contaminare. De notat ca aceste substante se absorb in sange pe toate caile posibile: digestiv, respirator si prin piele (cutanat). Sarinul, citat ca exemplu, a fost folosit intr-un atentat terorist in metroul din Tokyo la o ora de varf, de catre o secta cu pretentii mondialiste AUM. Substante chimice vezicante actioneaza in general asupra tegumentelor (pielii) producand ulceratii care se vindeca greu. Moartea poate surveni fie cand o suprafata mare a pielii este afectata, fie datorita inhalarii aerosolilor.
Substante psihochimice in general nu sunt mortale, dar scot din lupta trupele inamice prin provocarea de psihoze individuale sau de grup. In general se folosesc ca aerosoli sau prin contaminarea hranei sau a surselor de apa. Exemplul citat, LSD-ul este de altfel folosit si ca drog. Substante chimice sufocante produc in general moartea sau intoxicatii grave prin inhalare, datorita impiedicarii contactului dintre oxigenul din aer si hemoglobina din sange Substante chimice iritante nu sunt de regula folosite in lupta, ci fie pentru indepartarea unor potentiali agresori, fie in actiuni teroriste de creare a panicii. Au efecte trecatoare asupra organismului uman (lacrimogene, paralizante, somnifere, etc.). In general se folosesc sub forma de aerosoli (spray). Un caz special de munitie chimica o reprezinta munitia incendiara. Este destinata incendierii unor obiective inamice. Prima descriere a unei combinatii incendiare o face Herodot, cand descrie focul grecesc. Poate fi de tip solid (combinatie a doua sau mai multe substante care prin ardere degaja temperaturi ridicate), sau lichida – napalm – amestec de sapunuri in solventi organici, pentru a face produsul aderent la suprafata care trebuie incendiata. Combinatiile incendiare lichide pot fi transportate la tinta fie cu ajutorul munitiei obisnuite (bombe de aviatie, grenade, mine), fie cu mijloace individuale sau mecanizate (aruncatoare de flacari). Urmare a conventiilor internationale, si a condamnarii repetate de catre intreaga lume civilizata a acestor tipuri de armament, el a fost interzis, fiind interzise atat producerea cat si cercetarile pentru dezvoltarea acestora. Problema insa nu s-a oprit aici. In timpul procesului de lichidare a stocurilor de arme chimice si biologice, s-au operat sustrageri de cantitati importante de astfel de arme, care au incaput pe mana unor indivizi sau grupuri de indivizi, fanatizati, de cele mai multe ori pe criterii religioase. Omenirea a intrat astfel intr-o noua era, era terorismului biologic si chimic, iar cercetarile au continuat, ajungandu-se la combinatii extrem de periculoase chiar pentru intreaga umanitate. Regretabila este insa fapta unor oameni de stiinta, care prin formatia lor ar fi trebuit sa se puna in slujba vietii omenesti, dar care insa pentru bani, efectueaza munca de cercetare in slujba unor astfel de grupari.

SURSA 02
Prin noţiunea de arme de distrugere în masă se înţelege „o categorie de arme care provoacă distrugeri în masă, simultane şi în scurt timp asupra oricărei fiinţe vii şi asupra fondului de construcţii”. Necesitatea de a studia în continuare acest tip de arme este justificată de faptul că acestea continuă să reprezinte o componentă importantă a sistemelor de apărare a numeroase ţări. Conform unor doctrine geopolitice adoptate de unele state – de exemplu Iran, Corea de Nord, Israel etc -, deţinerea unui asemenea arsenal de arme constituie un puternic element de descurajare a unui potenţial adversar de a ataca. Această idee a fost accentuată şi de percepţia – nu numai la nivel politic- că existenţa arsenalului de arme de distrugere în masă a asigurat echilibrul între părţile în conflict pe toată perioada desfăşurării „războiului rece”. Terminarea „ războiului rece” nu a însemnat şi renunţarea la acest tip de arsenal. De exemplu, în ultimele două decenii marile puteri nucleare – S.U.A, Federaţia Rusă, Marea Britanie, Franţa şi China – s-au angajat într-un vast program de modernizare şi de dezvoltare a armamentului nuclear. Se acordă prioritate modernizării sistemului rachetelor balistice intercontinentale cu baza la sol şi pe submarine, perfecţionării bombardierelor strategice şi construirii altor avioane (Ex. S.U.A., B-1B, supersonic cu geometrie variabilă; F.117 STEALT, “invizibil”, B-2). De menţionat că Acordurile SALT-I şi SALT-II au pus accentul numai pe numărul armelor nucleare, neglijând limitarea aspectelor calitative, ceea ce a dus la escaladarea înarmărilor nucleare, atât prin creşterea cantitativă a acestora, cât, mai ales, prin perfecţionarea şi modernizarea lor. Practic aceste acorduri nu au prevenit fabricarea rachetelor cu mai multe focoase nucleare (MIRV), ci au contribuit la obţinerea unei precizii tot mai mari a rachetelor ICBM, precum şi la dezvoltarea programelor “defensive” ASAT (anti-satelit) şi SDI (Iniţiativa de Apărare Strategică sau, cum i s-a mai spus, “războiul stelelor”). Nu în ultimul rând trebuie amintit că, cu restricţiile de rigoare privind modful de folosirea, achiziţionarea şi folosirea unor astfel de arme este considerată de organizaţiile teroriste ca o prioritate, ţinând cont de raportul cost/beneficii extrem de favorabil.
Câteva exemple care să justifice afirmaţia de mai sus sunt:
* Noiembrie 1995 – container cu Cesiu 137 găsit într-o parcare din Moscova, atribuit rebelilor ceceni;
* Mai 1995 – două pungi de plastic cu cianură de sodiu şi acid sulfuric în scopul producerii de acid cianhidric în metroul din Tokyo;
* Mai 1995 – un cetăţean american a cumpărat 3 vite contaminate cu Yersinia Pestis, bacteria care provoacă pesta;
* 20 Martie 1995 – atac cu sarin în metroul din Tokyo, 12 morţi şi mii de intoxicaţi;
* 15 Martie 1995 – trei valize au fost lăsate în gara Kasumigaseki din Tokyo, în scopul unui atac cu toxină botulinică;
* Ianuarie 1995 – membrii ai opoziţiei tadjice au efectuat un atac cu acid cianhidric ucigând şase soldaţi ruşi;
* Decembrie 1996 – alimente contaminate cu acid cianhidric în Sri Lanka, de către “tigrii tamili”;
* 27 Iunie 1994 – dintr-un microbuz a fost împrăştiat sarin în localitatea Matsumoto – 7morţi şi 200 intoxicaţi
* 1984 - timp de două săptămâni peste 700 persoane, în opt restaurante din SUA au fost intoxicate cu salmonela pentru a influenta rezultatul alegerile locale;
Deoarece arma nucleară, biologică şi chimică reprezintă cele mai folosite arme de distrugere în masă, în continuare vor fi prezentate factorii distructivi ai acestora.
Arma nucleară
Prin armă nucleară se înţelege „o armă de distrugere în masă care eliberează o mare cantitate de energie intranucleară ca urmare a unei reacţii de fisiune nucleară”.Arma nucleară este considerată de majoritatea specialiştilor ca cel mai puternic mijloc de distrugere în masă, capabil să producă într-un timp scurt următoarele efecte principale:
-pierderi mari în oameni;
-distrugeri masive ale infrastructurii critice;
-infectarea radioactivă pe suprafeţe de teren foarte mari;
-distrugerea florii şi faunei pe o perioadă lungă de timp.
Ca urmare a diversificării mijloacelor de transport la ţintă şi a formei dispozitivelor nucleare, în prezent, arma nucleară poate fi întrebuinţată la nivel tactic, operativ sau strategic. Ea poate folosi ca principali vectori de transport:
-rtileria de tip clasic sau reactivă;
-rachetele;
-aviaţia.
Explozia muniţiei nucleare se poate produce, în funcţie de scopul urmărit, în următoarele medii:
-în aer (explozie aeriană joasă sau înaltă);
-la suprafaţa pământului (apei);
-subterană (subacvatică).
Factorii distructivi ai armei nucleare sunt:
-unda de şoc;
-emisia de lumină;
-radiaţia penetrantă;
-impulsul electromagnetic;
-infectarea radioactivă.
Unda de şoc
Reprezintă principalul factor distructiv al exploziei nucleare (aproximativ 50% din energia exploziei). Se măsoară prin suprapresiunea ∆P (în kg/cm2) ce acţionează asupra oamenilor, infrastructurii critice, etc. Caracterul şi volumul distrugerilor provocate de unda de şoc depind de:
- felul şi calibrul exploziei nucleare;
- rezistenţe construcţiilor;
- forma reliefului.
Distrugerile provocate construcţiilor şi infrastructurii critice pot fi:
-totale = refacerea nu mai este posibilă;
- puternice = sunt necesare reparaţii capitale;
-medii = sunt necesare reparaţii parţiale;
-uşoare = sunt necesare reparaţii curente.
Faţă de epicentrul exploziei muniţiei nucleare se pot defini 3 zone de distrugere, astfel:
a) zona I = se caracterizează prin distrugerea totală a clădirilor şi infrastructurii critice, precum şi prin apariţia unui volum mare de dărâmături care blochează majoritatea căilor de acces. Deoarece în această zonă acţionează cea mai mare parte a efectului radiaţiei penetrante şi calorice a exploziei muniţiei nucleare, oamenii suferă vătămări combinate. Din această cauză, procentul pierderilor în oameni este de aproape 100%.
b) zona II = se caracterizează prin distrugeri puternice şi medii ale clădirilor şi infrastructurii critice, precum şi prin blocarea parţială a căilor de acces. Persoanele neadăpostite suferă traumatisme grave. Se produc şi incendii de masă. În această zonă se concentrează efortul unităţilor de formaţiunilor de intervenţie, în principal pentru scoaterea victimelor de sub dărâmături.
c) zona III = se caracterizează prin distrugeri medii şi uşoare a clădirilor şi infrastructurii critice, precum şi prin blocarea izolată a căilor de acces. Persoanele neadăpostite suferă traumatisme uşoare. Se pot produce şi incendii de masă şi izolate. În această zonă volumul acţiunilor de căutare-salvare este relativ scăzut şi poate fi executat de către personalul existent în zonă.
Emisia de lumină
Reprezintă, ca importanţă, al doilea factor distructiv al exploziei muniţiei nucleare (circa 30% din energia degajată). În acest caz, efectele se apreciază prin impulsul luminos U( cal/cm2) ce acţionează asupra oamenilor, construcţiilor, bunurilor etc. Caracterul şi volumul arsurilor şi al incendiilor provocate depinde de:
- calibrul şi felul exploziei;
- natura materialelor;
- condiţiilor meteorologice (îndeosebi vizibilitatea şi nebulozitatea);
- forma de relief.
Efectele se produc circular la nivelul suprafeţei terenului şi trec de limitele zonelor de distrugeri. Din punct de vedere al acestui tip de efect se pot delimita 2 zone:
- zona incendiilor de masă = incendii de mari proporţii care generează consecinţe negative majore asupra desfăşurării normale a activităţilor social-economice, precum şi asupra mediului înconjurător.
Apare fenomenul denumit „furtună de foc”. Necesită intervenţia imediată şi masivă a pompierilor.
- zona incendiilor izolate = asupra persoanelor neadăpostite se produc arsuri de gradul I – III.
Zona incendiilor izolate este în limitele sau în afara limitelor zonei a 3-a de distrugere în funcţie de calibrul exploziei nucleare.
Radiaţia penetrantă
Are o durată de acţiune relativ scurtă, de 20-25 secunde. Efectele radiaţiei penetrante se reduc la limitele zonei I de distrugeri pentru exploziile nucleare având calibre mai mari de 50 kt. În zona I, distrugerile fiind totale, numai la adăposturile care au rezistat, se poate interveni după primele ore de la explozie.
Impulsul electromagnetic
Apariţia impulsului energetic se datorează radiaţiilor gama instantanee care împreună cu atomii mediului provocă o ionizare a acestuia şi apariţia unor câmpuri de sarcini electronice pozitive şi negative separate. Aceste câmpuri de sarcină creează câmpuri electronice şi magnetice de scurtă durată, care se manifestă sub forma unui impuls. Câmpurile sunt extrem de intense şi durează fracţiuni de secundă. Pentru exploziile nucleare la joasă înălţime (mică altitudine) acţiunea impulsului electromagnetic se poate extinde, aproximativ, de la locul exploziei până la distanţa de siguranţă a iradierii personalului. Muniţiile nucleare care explodează la o înălţime între 2-25 Km, vor produce un impuls electromagnetic local în aerul înconjurător fără influenţă semnificativă la sol datorită simetriei sferice a detonaţiei. Impulsul electromagnetic de la exploziile nucleare la foarte mare înălţime (de la zeci la sute de Km) se va propaga pe distanţe lungi în atmosfera rarefiată şi va produce curenţi electrici în straturile superioare ale atmosferei. Aceşti curenţi determină câmpuri de radiaţii intense care acoperă la suprafaţa pământului arii de sute de mii de kilometri pătraţi. Efectele generate de acest factor distructiv se manifestă asupra tehnicii care este sensibilă la variaţiile câmpului electro-magnetic înconjurător.
Infectarea radioactivă
Caracteristicile acţiuni infectării radioactive sunt:
-se produce numai în cazul exploziilor nucleare la suprafaţa (apei) şi subterane;
-se produce pe suprafeţe foarte mari de mii sau zeci de mii de km2;
-are o mare durată în timp.
Infectarea cea mai puternică se produce în cazul exploziilor nucleare la suprafaţa terenului. Ea este reprezentată prin emisia radiaţiilor radioactive, dintre care radiaţia gamma prezintă pericolul cel mai mare datorită puterii mare de penetrare a materiei. Infectarea radioactivă se apreciază prin doza de radiaţii D (măsurată în R) ce acţionează asupra organismelor vii, calculată din momentul depunerii substanţelor radioactive în teren. Doza raportată la unitatea de timp se numeşte nivel de radiaţii (R/h). Mărimea suprafeţei infectate radioactiv depinde de calibrul exploziei şi de rezultanta vântului de la sol şi pe straturi până la înălţimea maximă de ridicare a norului radioactiv. Forma suprafeţei infectate este o elipsă deformată care poate fi împărţită în următoarele zone (de la epicentrul exploziei spre exterior):
-zona D = la exteriorul acesteia doza de radiaţie este de 4000 R. Oamenii neprotejaţi primesc doza letală de radiaţii încă din prima oră de la depunere;
-zona C = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 1200 R. Oamenii neprotejaţi primesc în prima oră de depunere o doză de radiaţii corespunzând bolii de iradiere de gradul 2;
-zona B = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 400 R. Oamenii neprotejaţi primesc în primele 2 ore o doză de radiaţii care marchează simptomele bolii de radiaţii de gradul 1, iar pe toată durata acţiunii acestora o doză semiletală.
-zona A = la exteriorul acestei zone doza de radiaţii este de 40 R. La limita zonei oamenii neprotejaţi primesc o doză lipsită de semnificaţii patologice.
Iradierea se poate face sub 2 forme:
-internă = are loc ca urmare a ingestiei sau inhalării substanţelor radioactive. În acest caz efectele iradierii pot creşte până la de 40-60 ori;
-externă
Determinarea influenţei exercitate de către infectarea radioactivă asupra capacităţii fizice a oamenilor se realizează prin analiza situaţiei de radiaţii. Calcularea elementelor constitutive ale analizei de radiaţii (trasarea urmei norului radioactiv, pierderile probabile în oameni, timpul permis de staţionare în adăposturi, gradul de infectare radioactivă a mijloacelor tehnice, timpul de începere a acţiunilor şi durata acţiunilor în zonele infectate radioactiv) se realizează de specialişti militari şi civili în domeniu.
Arma biologică
Prin armă biologică se înţelege ”o armă de nimicire în masă care se bazează pe acţiunea microbilor patogeni şi a toxinelor asupra populaţiei, animalelor şi prin infectare asupra suprafeţelor şi mijloacelor de intervenţie”.
Agenţii biologici se clasifică în două categorii:
PATOGENI
-Bacterii
-Viruşi
-Richetsii
-Fungi
TOXINE
-Endotoxine
-Exotoxine
AGENŢII BIOLOGICI PATOGENI
Sunt agenţi infecţioşi ce cauzează boli la oameni, animale sau plante. Agenţii biologici de luptă (BW) care constituie o ameninţare asupra personalului includ bacterii, viruşi, richetsii şi fungi cu referire comună la germenii lor. În timp ce marea majoritate a microorganismelor sunt inofensive sau cu acţiune benefică, există aproape 100 de tipuri de patogeni naturali care pot fi întrebuinţaţi ca agenţi biologici de luptă. Agenţii patogeni cauzează infecţii şi epidemii, la pătrunderea în corp prin plămâni, traiectul digestiv, prin piele şi mucoasele orificiilor deschise ale corpului. Odată ce aceştia intră în corp, se multiplică învingând sistemul de autoapărare natural al corpului (imunitate) producând boala. Bacteriile nu au nevoie pentru dezvoltarea lor de celule vii. Simptomele cele mai comune asociate infecţiilor cu patogeni includ greutatea respiratorie, gripa sau răceala, starea de vomă, diareea, pneumonia sau leziuni ale pielii (punctuale, erupţii). Unii patogeni pot afecta sistemul nervos (dureri de cap, paralizii, convulsii, comă). Unul dintre cei mai frecvenţi agenţi patogeni folosiţi –inclusiv în atacuri cu caracter terorist- este bacilul anthracis care declanşează o boală infecţioasă numită antrax (cunoscut şi sub denumirea populară de cărbune).
Fazele de evoluţie ale acestui tip de boală sunt:
1. evoluţia acută;
2. febră;
3. tulburări circulatorii;
4. tulburări digestive;
5. moartea.
Perioada de incubaţie în organismul uman este , de regulă, de circa 1-8 zile. Ca metode profilactice de combatere a antraxului menţionez:
-asanarea terenurilor contaminate;
-cultivarea terenurilor infestate cu leguminoase (acestea au capacitatea de a distruge bacilul);
-vaccinarea anticărbunoasă preventivă (vaccinul este administrat subcutanat în treimea mijlocie a gâtului, iar imunizarea se instalează după 14-17 zile şi durează circa 6-7 luni) În cazul în care epidemia de antrax s-a declanşat, se declară starea de carantină de gradul 2 în zona afectată iar tratamentul constă, în principal, din administrarea de antibiotice din clasa penicilinei şi eritromicinei (streptomicină, tetraciclină, cloramfenicol).
Toxinele
Sunt substanţe otrăvitoare, în general de natură proteică produse de bacterii, de unele animale (şerpi, scorpioni), insecte, alge marine sau de plante (ricinul), bacteriotoxine, ficotoxine, micotoxine, fitotoxine, zootoxine, brevetoxine, conotoxine, neurotoxine. Unele toxine pot fi sintetizate chimic, altele pot fi produse artificial prin tehnici de inginerie genetică. Difuzarea agenţilor biologici patogeni se poate realiza prin:
-lansarea muniţiei din avion (sub forma bombelor explozive, bombelor cu sursă de presiune etc);
-rachete dirijate;
-generatori de aerosoli amplasaţi pe bordul avioanelor sau navelor (maritime sau fluviale);
-agenţi vectori răspândiţi prin intermediul unor sisteme de containere prevăzute cu dispozitive de aterizare lină.
Acţiunea muniţiei biologice se concretizează în formarea unui raion contaminat, precum şi a unui nor de aerosoli care se deplasează pe direcţia şi cu viteza vântului la sol generând o zonă de acţiune a norului biologic. Pentru a realiza prognoza efectelor utilizării armei biologice asupra oamenilor specialiştii calculează următoarele elemente:
- principalele caracteristici ale agentului patogen folosit;
- suprafaţa şi limitele raionului contaminat;
- urma norului format de aerosoli;
- procentul de populaţie care s-a îmbolnăvit (în cazul lipsei unor date iniţiale se poate considera că s-a îmbolnăvit 50% din populaţia din raion şi 25% din populaţia de pe urma norului);
- măsurile de carantină;
- necesarul de forţe şi mijloace necesare pentru desfăşurarea acţiunilor de prevenire şi combatere a agentului patogen folosit.
Arma chimică
Prin armă chimică se înţelege „ o armă de nimicire în masă care se bazează pe pătrunderea în organism, prin inhalare sau cutanat, a unor substanţe chimice care produc intoxicarea sau moartea”. În folosirea acestei arme se pot întrebuinţa o diversitate de mijloace de ducere la ţintă, cum ar fi piese de artilerie, rachete tactice sau cu rază medie de acţiune, aviaţia (prin bombardament sau pulberizare) etc . Cunoaşterea procedeelor şi a mijloacelor folosite pentru întrebuinţarea armei chimice dă posibilitatea să se precizeze şi natura substanţei toxice folosite (de exemplu, în cazul sarinului, se folosesc salve de artilerie cu proiectile brizante de 5 secunde). Particularităţi ale S.T.L.(substanţe toxice de luptă):
- acţionează biochimic şi nu mecanic;
- au o rază mare de acţiune;
- au o durată mare de acţiune;
- produc efecte complexe şi variate, începând cu iritarea temporară a ochilor şi căilor respiratorii până la îmbolnăviri grave sau chiar mortale;
- necesită măsuri complexe de protecţie.
Clasificare fizică a S.T.L.:
- S.T. gazoase (fosgen, CO, hidrogen arseniat);
- S.T. lichide (Vx, soman, sarin, tabun, iperită, levizită, azotiperită);
- S.T. solide (unele S.T.L. de tipul ,,V,,CS,).
Clasificare fiziopatologică a S.T.L.:
- substanţe toxice neuroparalitice (tip V, sarin, soman, tabun);
- substanţe toxice cu acţiune generală (acid cianhidric, clorcian, oxid de carbon, hidrogen arseniat);
- substanţe toxice vezicante (iperita, levizita, azotiperita);
- substanţe toxice sufocante (fos gen, difosgen, clor);
- substanţe toxice psihochiomice (LSD – 25, BZ).
Clasificare după persistenţă a S.T.L.:
- trecătoare (până la 30 de minute): acid ciaanhidric, clorcian, fosgen, etc;
- semipersistente (30 min. - 6 ore) : sarinul, difosgenul;
- persistente (6 ore la săptămâni şi chiar luni) : Vx, iperita, levizita, azotiperită.
Efectele S.T.L. asupra organismului
S.T. NEUROPARALITICE pot pătrunde pe orice cale în organismul neprotejat, producând intoxicaţia generală. În stare de vapori pătrund în organism în special prin căile respiratorii şi plămâni. În stare lichidă pot pătrunde prin piele şi mucoase, mai ales dacă corpul are răni sau arsuri. Intoxicaţia generală se mai poate produce şi prin consumul de apă şi de alimente contaminate. Primele simptome sunt: mioza, lăcrimarea, greutatea în respiraţie, senzaţii de oboseală şi dureri de cap. Apare apoi greţuri, vărsături, paralizia întregii musculaturi, inclusiv a muşchilor respiratorii, urmată de moarte.
S.T. PSIHOCHIMICE produc intoxicaţia pe cale respiratorie. Ele acţionează în special asupra sistemului nervos şi produc importante tulburări neuropsihice. Simptomele intoxicaţiei constau în tulburări psihice ca: senzaţia de plutire în aer, vorbirea incoerentă, perceperea vizuală deformată, halucinaţii auditive, etc. S.T. HEMATICE produc intoxicaţia pe cale respiratorie. CO se fixează pe hemoglobina din sânge, formând carboxihemoglobina care nu poate transporta oxigenul . Se produce “foamea de oxigen” a ţesuturilor. H arseniat, pătrunzând în organism, produce o distrugere a globulelor roşi. Se produc anemia şi foamea de oxigen a ţesuturilor. S.T. VEZICANTE produc irosirea, vezicule şi ulceraţii ale pielii. În cazul iperitei, primele simptome care apar sunt cele oculare; conjunctivita gravă, pleoapele se umflă, senzaţi de usturime a ochilor. Simptomele în intoxicaţiile aparatului respirator constau în: iritarea intensă a căilor respiratorii, tuse uscată, complicaţii pulmonare etc. Acţiunea S.T. SUFOCANT – ASFIXIANTE se caracterizează prin parcurgerea a trei faze:
- faza de sufocare;
- faza de linişte aparentă;
- faza de asfixiere.
Întrebuinţarea armei chimice produce în zona asupra căreia s-a folosit:
-un raion infectat a cărui formă depinde de felul atacului;
-un nor primar, format din aerosoli de dimensiuni mai mici de 20 microni;
-un nor secundar, compus din vapori de substanţă toxică formaţi prin evaporarea acesteia din raionul infectat.
Pentru evaluarea efectelor întrebuinţării armei chimice asupra oamenilor, terenului, alimentelor, apei şi bunurilor neprotejate se calculează o serie de elemente care alcătuiesc situaţia chimică.
Aceste elemente se referă la:
-mărimea şi forma raionului infectat cu substanţe toxice de luptă;
-pierderile probabile în oameni, în raionul infectat şi pe urma norului;
-persistenţa, respectiv evoluţia raionului în perspectiva variaţiei diurne şi în timp, a temperaturii şi vântului;
-zonele de acţiune a norului primar şi a celui secundar de aer infectat;
- timpul de sosire a norului de aer infectat la diferite distanţe de raionul infectat;
-gradul de infectare a surselor de apă;
-volumul acţiunilor de tratare specială a persoanelor neadăpostite, căilor de acces, echipamentelor, utilajelor şi mijloacelor de transport. La final să recapitulăm câteva dintre principalele proprietăţi unice şi diferite ale armei biologice, faţă de alte arme :
-efectele nu sunt imediate – simptomele apar într-un interval de la ore la săptămâni (perioadă necesară de înmulţire a microorganismelor în interiorul ţintei gazdă până la declanşarea bolii). Aceasta poate fi un dezavantaj faţă de alte arme care au urmări imediate (ex. într-o situaţie de luptă de nivel tactic foarte dinamică), dar în multe cazuri convin atacatorului;
-numai o cantitate foarte mică de agent este necesară pentru obţinerea efectelor – luând în considerare că agenţii biologici se înmulţesc în ţinta gazdă;
-armele biologice pot avea şi un efect secundar, determinat de faptul că boala poate fi transferată altor indivizi. Un atac de proporţii foarte mici cu agenţi infecţioşi împotriva unor ţinte locale pot conduce la o răspândire epidemică atât ca arie geografică, cât şi ca durată de manifestare;
-rmele biologice nu distrug echipamentele. Această caracteristică, care este valabilă şi pentru armele chimice, înseamnă că nu sunt afectate clădirile, instalaţiile, tehnica şi alte echipamente, ci numai organismele vii;
Protecţia împotriva efectelor armelor de distrugere în masă
Măsurile de protecţie împotriva efectelor armelor de distrugere în masă sunt de 2 tipuri:
-măsuri de protecţie colectivă –generală- ;
-măsuri de protecţie individuală –personală
Măsuri de protecţie colectivă –generală
Acest tip de măsuri se execută de către întreaga populaţie conform planificării şi organizării realizate de organelor abilitate prin lege în acest sens. Astfel, în cazul atacului nuclear, principala măsură de protecţie o constituie adăpostirea. Aceasta se realizează pentru populaţie în sistemul de adăposturi de protecţie civilă iar pentru unităţile de orice armă prin adăposturi specifice (fixe, mobile sau transportabile). Adăposturile realizează reducerea efectelor factorilor distructivi ai armei nucleare cu un coeficient semnificativ. Aplicare metodei de asigurare a protecţiei prin adăpostire este prioritară şi in cazul folosirii armei chimice. Procedura de urmat în cazul folosirii adăposturilor – indiferent de tip – este redată în anexa I.
Măsuri de protecţie individuală –personală
Cele mai cunoscute mijloace folosite în acest scop sunt:
1. masca contra gazelor – echipament funcţional care asigură, cel puţin, protejarea ochilor şi căilor respiratorii împotriva agenţilor chimici şi biologici şi a inhalării prafului radioactiv;
2. complet individual de protecţie – echipament care asigură protecţia corpului şi părţilor descoperite ale capului, neprotejate de masca contra gazelor, împotriva acţiunii agenţilor chimici şi biologici, iradierii produse de particule alfa şi beta şi contaminării radioactive;
3. articole medicale.