Trebuiau sa poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe. 

Ca o barba nepieptanata de crai.
Si niste ape ca niste copaci curgatori
În care luna îsi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli 

Pe care-i chema : Mircea cel Batrân, Stefan cel Mare,
Sau mai simplu : ciobani si plugari,
Carora le placea sa spuna
Seara în jurul focului poezii – 

"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu
Latrând la stâna lor câinii,
Plecau sa se bata cu tatarii 

Si cu avarii si cu hunii si cu lesii
Si cu turcii.

În timpul care le ramânea liber
Între doua primejdii, 

Acesti oameni faceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduiosate,
De curgeau doinele la vale 

Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei
Si ai Tarii Bârsei si ai Tarii Vrancei
Si ai altor tari românesti.

Au mai existat si niste codri adânci 

Si un tânar care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagana fara vânt ?

Acest tânar cu ochi mari,
Cât istoria noastra, 

Trecea batut de gânduri
Din cartea cirilica în cartea vietii,
Tot numarând plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,
Care îi ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,
Si cei doi îndragostiti
Care stiau sa le troieneasca toata floarea
Într-un sarut.

Si niste pasari ori niste nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea 

Trebuiau sa poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.