Cine este aproapele meu?

Cine oare? Adesea ne întrebăm. Şi punem limite. "Acesta este aproapele meu", ne spunem, "pe când acesta nu este". Pentru evrei, samaritenii nu erau aproapele. Dar Isus ne răspunde clar: oricine este aproapele meu. Oricine în nevoie. Oricine cu care ne întâlnim întâmplător. Oricine, orice culoare ar avea pielea lui, orice credinţă ar avea. Pentru vechii greci, orice străin era un "barbar"; pentru evrei, orice străin era un "câine"; pentru mahomedani, orice străin era un "infidel"; dar pentru Isus, fiecare om, străin sau nu, prieten sau nu, era un frate. 

Aşa că în loc să se întrebe "Cine este aproapele meu?", creştinul se întreabă: "Cui pot eu să îi fiu aproape?" Singurul criteriu de luat în seamă este: "Are el nevoie de un semen?" Dacă are, atunci suntem delegaţi de Cristos să fim aproapele lui. Nu avem opţiune - dacă dorim să rămânem poporul lui Dumnezeu.

Gordon Allport, psiholog de la Harvard, scria odată: "În Statele Unite la Americii - probabil cea mai eterogenă şi mai complexă societate de pe pământ - există numeroase condiţii pentru a se ajunge la conflicte de grup şi la prejudecăţi." Dar oare nu cumva Dumnezeu ne-a adus aici din toate părţile lumii pentru a ne oferi un context ideal să învăţăm cine ne este aproapele?

"Cine este aproapele?", a întrebat avocatul. El spera să rămână dificil să te decizi exact cine îţi este aproapele. Spera ca termenul de "aproapele" să rămână obscur. Dar spunându-i parabola samariteanului milostiv, Isus l-a întrebat: "Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?" Iar el a zis: "Cel care a făcut milă cu el." Iată deci semenul tău: ORICE OM. ORIUNDE. ÎN NEVOIE.